Povestea, toate numele, personajele si incidentele descrise in aceasta productie sunt fictive. Nu se intentioneaza sau nu ar trebui sa se deduca nicio identificare cu persoane reale (vii sau moarte), locuri, cladiri si produse.

Editat de Iulia Cristescu

Mi-am dat seama brusc ca sunt in viata si am deschis ochii. In stanga mea se auzea un semnal sonor – ma aflam din nou la terapie intensiva. Respiram cu usurinta si oxigenul bazaia usor in masca mea. M-am gandit ca si asta insemna ceva. Masca sugera ca eram moarta. Stiam ca voi muri in curand, o stiam de mult timp, si nu-mi pasa, voiam doar sa fie repede, pentru ca eram obosita. Mi-am amintit ca ma numesc Mariana, numele dat de parintii mei. Imi venea sa plang gandindu-ma la ei.

Mai era putin timp pana la sosirea medicilor. Tatal Katiei imi spunea odata ca monitoarele spitalelor iti pot spune totul. Cand cineva moare, toata lumea incepe sa fie agitata, imi amintesc… Dar inca nu erau doctori, asa ca… Nu stiam ce inseamna asta. As putea fi moarta. Daca eram moarta… De ce m-au adus inapoi? Pentru ce motiv? Imi venea sa plang din nou, asa ca mi-am amintit cum a inceput totul.

Aveam vreo cinci ani cand au observat vanatai aparute de nicaieri.Curand au inceput sa ma doara degetele. Imi amintesc cum se indoiau pe spate si ma dureau. Cand m-am plans mamei mele, aceasta s-a ingrijorat si m-a dus la doctor. Acesta mi-a examinat bratele, s-a uitat cu indiferenta la ochii mei plini de lacrimi si mi-au spus ca nu avea cum sa ma doara; am inventat ca sa primesc atentie. Mama s-a enervat foarte tare atunci si m-a dus acasa, unde mi-a dat jos… Ei bine… Totul ca sa ma raneasca cu un bat. Am sangerat mult. Pielea mea era atat de subtire: se vedeau toate venele prin ea, mai ales pe piept. M-a durut ca naiba si, bineinteles, am tipat. Dar dupa bataie am simtit mai putina durere acolo unde ma duruse intotdeauna, dar numai pentru o scurta perioada de timp.

Inainte de a merge la scoala, faceam tot ce puteam numai sa nu ma plang de durere. Mai tarziu, au inceput sa ma pedepseasca cu o curea lata care nu ma facea sa sangerez, dar ma durea tare. Intotdeauna am fost micuta, chiar si acum arat de opt ani, dar am treisprezece, asa ca presupun ca nu ma loveau prea des, doar putin, deci nu inventez nimic. Cand aveam opt ani, chiar a inceput sa-mi placa sa fiu pedepsita, pentru ca era mai usor sa respir dupa aceea. Nu ma mai impotriveam si veneam de bunavoie cand voiau sa ma disciplineze.

In clasa noastra era o fata pe nume Katia, iar tatal ei mi-a salvat viata. Dar nu am inteles niciodata de ce. Katia avea si ea pielea subtire si degetele rasucite, dar ei au crezut-o, iar cand m-am plans de durere, m-au trimis la un psihiatru. Bineinteles, acum stiu ca era un psihiatru, dar la vremea aceea, eram foarte atasata de doctor, i-am spus totul, iar el… M-a mintit. Doctorul a spus ca ma voi face bine si a scris in notitele sale ca imi imaginam lucruri si ca trebuie sa fiu tratata cu injectii. Injectiile au fost foarte dureroase, chiar mai dureroase decat centura. Dar, dupa injectii, mi-a fost mai usor sa respir si nu ma mai dureau degetele la fel de mult, asa ca mi-am recapatat curajul. Katia i-a spus tatalui ei despre mine. El le-a spus parintilor mei si acestia s-au suparat. Nu m-am dus la scoala timp de o saptamana pentru ca cureaua a rupt ceva, am avut febra si… Nu-mi mai amintesc. Am rugat-o pe Katia sa-i spuna tatalui ei sa nu vorbeasca cu parintii mei, si m-au rugat sa le arat rezultatul, asa ca am facut-o. Atunci a inceput sa planga. E norocoasa ca are un asemenea tata, iar eu sunt…

Atunci aveam zece ani, iar in clasa pe care o aveam… O sa va spun in ordinea corecta. A fost din cauza acestui test: am luat un patru pentru ca nu-mi aminteam nimic si aveam probleme cu respiratia. Clasa era infundata, ma facea sa ma simt de parca as fi fost strangulata. Mi-a fost teama sa ma plang. Profesoara a spus ca sunt lenesa si ca va fi cu ochii pe mine. Nu am inteles ce insemna asta, pentru ca am incercat sa respir mai usor si nu am putut sa o fac. Katia era si ea ingrijorata si m-a rugat sa il sun pe tatal ei. Profesoarei ii era frica sa spuna nu, pentru ca tatal Katiei era foarte infricosator (asa era stiut la scoala). Apoi profesoara s-a intors, nu mai puteam sa respir, iar ea m-a palmuit, cred, si mi-a spus sa nu ma prefac. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca l-am vazut pe tatal Katiei. Si-a dat seama ca eram pe moarte si m-a readus la viata.

Apoi a urmat spitalul.

Medicii de la spital au vazut si ei ca sunt bolnava si mi-au facut ceva care a oprit complet durerea. Nu m-am mai intors acasa. Cand am aflat ca parintii mei… Mi-e… Mi-e greu sa vorbesc despre asta, sincer. S-a dovedit ca nu eram fiica lor, ci fusesem adoptata, iar ei au spus ca nu au vrut sa-si dea viata pentru… Pentru cineva ca mine.

In acea zi, am murit pentru a doua oara.

Parintii mei m-au abandonat si m-au aruncat afara din casa ca pe o pisicuta in timp ce eram in spital. Si apoi a aparut un orfelinat pentru… handicapati. Era foarte trist acolo. Aveau grija de noi, dar nu era nicio mama acolo.

Atunci am vrut cu adevarat sa mor, dar Katia si tatal ei au reusit sa ma gaseasca. Katia era intr-un scaun cu rotile pentru ca nu mai putea sa mearga. Eu puteam. Mersul pe jos era foarte dureros, dar puteam merge orice, dar nu intr-un scaun cu rotile, pentru ca fetele in scaune cu rotile erau tratate aici ca…

– Mariana, vrei sa locuiesti cu noi? m-a intrebat tatal Katiei, iar eu am plans, dar nu stiu din ce motiv nu a fost lasat sa ma ia.

Prietena mea a plans si ea, dar femeile furioase nu le-au lasat sa ma ia oricum. A fost din cauza unor cifre. A trebuit sa raman la orfelinat, unde nimeni nu ma voia, desi Katia si tatal ei au venit sa ma vada… Mi s-a spus ca tatal Katiei nu avea suficienti bani pentru noi doi. In acel moment, am urat femeile rele care numarau banii. Chiar aveau impresia ca era mai bine acolo unde nu ma voia nimeni?

La orfelinat era o biblioteca, asa ca am citit carti acolo. Una dintre ele m-a fascinat cu adevarat. Nu era vorba despre o fata, ci despre un baiat, pe care nimeni nu-l voia, la fel ca pe mine. Baiatul asta, Willy, traia intr-un orfelinat, iar ei il urau si nu-l placeau. In ceea ce ma priveste, nici pe mine nu ma placeau, dar nimanui nu-i pasa. In carte, era o dadaca – o femeie furioasa careia ii placea sa-l bata pe Willy. Lui nu-i placea asta, nu stiu de ce… Eu as fi acceptat sa fiu batuta doar ca sa ma simt utila. Apoi s-a dovedit ca Willy fusese ales sa fie dus la academia de magie, unde ii invatau pe toti cum sa se vindece. Presupun ca ma puteau lua si pe mine – academia era magica, nu-i asa? M-am gandit ca am gresit cand am crezut ca era doar un basm pentru ca mama si tatal lui Willy au stat in calea cuiva. Au fost ucisi pentru asta, dar baiatul nu a fost ucis pentru niciun motiv.