Шрифт:
Apoi usa s-a deschis brusc si cineva imbracat in haine de doctor a oprit-o sa ma loveasca. Mai tarziu, a sosit politia si alti medici m-au intrebat ceva, dar ceva imi suna in urechi si nu intelegeam ce se intampla. Nu auzeam nimic si m-am uitat confuz la cei din jurul meu, dar nu intelegeau ca nu aud nimic, apoi aparatul de langa pat a palpait si luminile s-au stins.
– Ma intelegi?
Doctorul acesta se afla din nou in fata mea. Se uita in ochii mei ca si cum ar fi incercat sa citeasca ceva in ei, dar nu-mi pasa.
– Inteleg, am dat din cap si luminile s-au stins din nou.
Data urmatoare cand m-am trezit, mi-au facut ceva. Nu a fost infricosator, doar ma intrebam de ce au bagat un tub in… Ei bine, «acolo». Mi-au facut ceva si la fund, dar nu a fost dureros. Apoi a aparut cuvantul «hospice» si am stiut ca sunt pe moarte. Eram suparata pentru ca oamenii mor mult timp in ospicii si sufera (auzisem povesti despre asta cand eram Mariana), dar eu voiam sa mor repede. Dar a venit un om care arata ca un inger 2 (avea chiar si o aureola) si a spus ca nu va fi niciun ospiciu pentru ca ma va lua el. Mi-am dat seama ca omul acela era Moartea, pentru ca in Germania este un cuvant masculin. Am fost foarte fericita si am fost de acord – in sfarsit, ca el ma va lua. Iar barbatul care era Moartea mi-a spus ca totul va fi bine acum si ca vom locui cu totii intr-o casa mare, luminoasa si confortabila. Am chicotit, pentru ca nu auzisem niciodata pe cineva descriindu-mi un mormant in felul acesta.
2
Atunci cand lampa lumineaza din spate, medicul poate parea ca are un halou in jurul capului, mai ales daca pacientul are o vedere slaba.
Cred ca a trecut o luna pana cand au scos un tub de… – ei bine, «acolo» – si m-au pus intr-un scaun cu rotile, ceea ce, bineinteles, m-a facut sa plang. Langa mine a aparut un baiat cu parul cret, pe care domnul Moarte l-a numit «fiu». S-a dovedit ca Moartea avea si ea copii, asa ca eram singura si nedorita. Acest baiat, care era fiul Mortii, m-a mangaiat si a inceput sa-mi spuna sa nu-mi fie frica, pentru ca totul va fi bine. Apoi m-a imbratisat si m-am pregatit sa mor.
– Ce faci? m-a intrebat baiatul.
– Se pregatesc sa moara, am raspuns sincer. Cand mor, se pisa si fac caca, stiu asta, asa ca trebuie sa stau asa ca sa nu se supere femeile pentru ca trebuie sa curete prea mult.
– N-o sa mori, a spus baiatul, uitandu-se in jurul lui.
Imediat, acest barbat, care era Moartea, s-a apropiat si m-a luat in brate. A fost atat de dulce, atat de cald, incat am plans din nou, pentru ca nu m-am putut abtine.
– De ce plange, tati? intreaba baiatul cu parul cret, care imi aminteste de cineva.
– Pentru ca nu avea pe nimeni, fiule, a raspuns barbatul care ma tinea in brate. Depresia este cel mai mare tortionar al copiilor speciali.
M-au urcat intr-o masina si m-au dus undeva. Probabil la cimitir pentru a ma ingropa. Nimeni nu m-a vrut, asa ca unde m-ar fi dus de la spital? Ori la un orfelinat, ori la cimitir…
Logodnicul
Nu am ajuns la un cimitir, ci la o casa. Acolo ne-a intampinat o femeie, nu ca cea care a venit la slujba, ci o femeie foarte diferita. A fost amabila. Mi-a spus ca o cheama doamna Elsa, dar ca pot sa-i spun… Mama. Am plans din nou; aveam o mama adevarata, va puteti imagina? Iar cel caruia ii spuneam Domnul Moarte s-a dovedit a fi tata. Iar pe baiatul cu parul cret il chema Herman. Eram cu adevarat intr-un basm. Mie nu mi se putea intampla asa ceva.
– Vrei sa te adoptam? m-a intrebat noul meu tata.
– Nu pot fi adoptata? am intrebat si imediat mi s-a explicat: Ei bine, nu chiar, pentru ca as putea pretinde ca Herman este logodnicul meu si as avea un viitor.
Tata a zambit, iar baiatul (a auzit si el ce i-am spus) parea in pragul lacrimilor.
– Ai nevoie de un logodnic pentru viitor? mama a zambit.
– Ei bine, daca exista un logodnic… Mi-am impartasit gandurile, atunci intr-o zi va exista o familie. Stiu ca voi muri oricum, dar asa doar pentru distractie, pot?
Mama mea a plans si a permis acest lucru, iar Herman m-a imbratisat si mi-a spus cat de buna am fost. Era atat de fierbinte incat era incredibil de bun. Nu aveam niciun cuvant, doar lacrimi. Am plans mult in ziua aceea, mai mult decat am plans vreodata in toata viata mea.
La pranz, s-a dovedit ca nu prea aveam vointa, iar durerea mi-a adus lacrimi in ochi. Tata chiar m-a certat putin.
– Nu trebuie sa tolerezi durerea, spune el in timp ce ma mangaie. Daca te doare, trebuie sa-mi spui.
Eram gata ca tata sa ia cureaua, dar m-a mangaiat si m-a certat atat de usor incat imi venea sa plang din nou.
– N-o sa ma dati in grija unui psihiatru? am intrebat pentru ca… ei bine… Fara psihiatru, va rog.
– Bietul copil, m-a imbratisat mama. Prin ce ai trecut…
– Nimeni nu te va incredinta unui psihiatru.
Am observat ca aceste cuvinte l-au facut pe Herman sa devina foarte palid. Probabil ca si lui ii era frica de acel mincinos. Tata a spus ca ma va ajuta sa opresc durerea. Iar eu l-am crezut, bineinteles. Apoi Herman a luat lingura din mainile mele tremurande si a inceput sa ma hraneasca ca pe un copil. Nu voiam sa mananc, dar trebuia sa fiu ascultatoare…