Шрифт:
La academie erau multe scari, iar un «fenke» il arunca pe Willy pe scari – probabil ca voia sa il omoare, dar nu am reusit sa imi dau seama cine era sau de ce. Nu sunt foarte desteapta, intr-adevar. Stiau asta si la scoala, de aceea imi spuneau injuraturi dar stiam ca oricum voi muri, asa ca nu conta. Uneori imi doream sa fiu Willy Schmidt sau Ingrid Schiller din carte, pentru ca erau prieteni si, mai ales, nu sufereau in permanenta. De asemenea, am vrut sa vad Academia Grasvangtal si sa invat despre padurea de basm si despre Muntele Rubetzal. Trebuie sa fie foarte frumos acolo. Aceasta carte a devenit preferata mea, chiar daca este despre Germania, unde nu am fost niciodata si nu voi merge niciodata.
O sa mor. Asta mi s-a spus – fiecare zi ar putea fi ultima, asa ca am asteptat-o pentru ca nu aveam puterea sa fac altceva.
Totul m-a dezamagit… Ieri, cred ca am murit din nou. Nu-mi amintesc ce s-a intamplat ieri, dar nu conteaza. Pentru mult timp, singurii prieteni pe care i-am avut au fost cartile. Si Katia, desigur. Am citit carte dupa carte eram transportata in alte lumi
Aveam eu vreo sansa de supravietuire? Cu siguranta ca da. Daca nu ar fi fost depresia, daca nu ar fi fost evolutia foarte dificila a bolii, daca nu ar fi fost indiferenta… Memoria mea nu a retinut nici transportul, nici medicul care a avut mila de mine, nici noii mei parinti. Ma simteam de parca tocmai murisem, doar pentru a deschide ochii intr-o viata cu totul noua. Poate ca cel care ne judeca a decis ca eu merit nu doar o noua sansa, ci si o noua provocare.
* * *
Un medic neobisnuit a intrat intr-o sectie obisnuita. Nu purta haine albe, ci unele de un albastru moale, ceea ce il facea sa para neobisnuit. Doctorul s-a uitat la instrumente, a ajustat ceva in perfuzie si abia apoi mi-a luminat ochii cu o lanterna. Probabil ca voia sa vada daca reactionam la lumina. Am inchis ochii, el a zambit si a inceput sa vorbeasca cu mine. Mai tarziu mi-am dat seama ca vorbeam in germana, dar in acel moment am fost surprinsa de numele pe care mi l-a dat. Exact ca in carte!
– Frau 1 Schmidt, i-ati speriat pe toti. Doctorul m-a privit cu atentie, astfel incat mintea mea s-a umplut de tot felul de ganduri. Ma intelegeti?
– Inteleg, am dat din cap, gemand incet. In momentul acela, ma dureau articulatiile, nu degetele, dar parca ma durea totul. Si… Nu aveam nicio idee despre ce se intampla cu Frau Schmidt. Habar n-aveam cum o chema. Cum ma cheama?
– Te numesti Gabriella, a suspinat doctorul, mangaindu-mi brusc capul.
1
Termenul «Fraulein» este considerat invechit si nu mai este utilizat. (Aici si mai departe: nota autorului).
A fost atat de bun incat am cerut mai mult. Nu stiam ce se intampla cu mine. Totul era atat de ciudat…
– Nu va temeti de starea dumneavoastra. Pierderea memoriei este posibila dupa o experienta de moarte apropiata. Vestea buna este ca cicatricea nu va fi deloc vizibila.
Intr-un fel, mi s-a parut ca aceste cuvinte aveau un inteles ascuns, dar, desigur, le-am inteles in felul meu.
– Multumesc, domnule doctor, i-am multumit pentru ca am vrut sa fiu politicoasa.
Vestile despre cicatrice au fost foarte bune. A insemnat ca cel putin nu voi mai fi distins. M-am intrebat daca Willy Schmidt era fratele meu. Nu avea o sora in carte. Probabil de aceea nu are: Sunt mort…
– Doctorul plecase intr-o calatorie de afaceri, iar eu nu ma puteam opri sa nu ma gandesc la ceea ce ma astepta. Nu-mi venea sa cred ca eram sanatoasa, iar mainile si picioarele mele sugerau acelasi lucru. Si daca in acel orfelinat eram tratata la fel ca in carte, asta insemna… Insemna ca m-ar fi batut si ca as fi intrat in academie! Copiii sunt batuti in scolile germane. Stiam asta, dar nu-mi aminteam cand, dar profesoara noastra ne spunea adesea ca i-ar placea sa… «Deci, mi-am spus, la scoala poti primi si ceva care te ajuta sa respiri mai bine. Si mai tarziu, si la academie, presupun?». Viata nu mai parea atat de terifianta, pentru ca, inainte, nimeni nu ma dorea doar pe mine, dar acum, cel putin, eram urata (ma rog, daca eram in carte), iar asta e deja un sentiment.
Stateam intins acolo si ma gandeam ca poate Mariana a murit. Ea a murit. Dar nu puteam sa inteleg de ce eu eram inca cea care suferea. M-am gandit ca poate era doar iadul. Ma imbolnavisem cand eram Mariana si le facusem rau mamei si tatalui meu, asa ca fusesem pedepsita pentru asta, iar acum sufeream din nou. Si in fata mea se afla o academie infricosatoare. E magica, dar e foarte infricosatoare pentru ca sunt multe scari. Iar scarile te pot rani. Poate ca as fi ucis si acolo. Adica, au vrut s-o faca in carte, dar baiatul asta, Willy, a vrut sa traiasca, si eu… Si nu a trebuit sa o fac. Ma intrebam cati ani aveam si cum aratam. Nu putea fi Mariana, nu-i asa?
Nu ma asteptam ca cineva sa vina la mine, dar cineva a venit. Era o femeie: era slaba si purta o rochie ciudata, ca o uniforma dintr-un film de razboi. Nu o cunosteam, dar imi amintea de cineva… Trebuie sa fie de la un orfelinat», m-am gandit, pentru ca fata femeii nu exprima nimic.
Doamna ciudata s-a apropiat, s-a uitat la mine si…
– Monstru blestemat, a spus ea aproape in soapta. Cand o sa mori?
– Buna ziua, i-am raspuns, si am intrebat: Scuzati-ma, cine sunteti?.
– Rahat mic, a tintit femeia un pumn spre mine.